Documente importante de muzică bizantină şi psaltică în Biblioteca Centrală Universitară "M.Eminescu" din Iaşi
Florin Bucescu
-
Oraşul Iaşi a devenit capitala Moldovei în anul 1564, după ce domnitorul Alexandru Lăpuşneanu fusese obligat de turci să incendieze cetatea de scaun a Sucevei şi să mute centrul politic, militar şi economic din nord în podişul central moldovenesc.
Odată cu dezvoltarea economică şi politică a Iaşului s-a înregistrat o înflorire a culturii, ştiinţei şi artei, întrucât exercitarea noii funcţii de capitală nu se putea îndeplini fără o intelectualitate bine pregătită şi activă. În acest mod, Iaşul s-a transformat, cu timpul, într-un focar de cultură recunoscut atât în partea orientală a Europei, cât şi în Occident. Cărturarii şi ierarhii greci, cu care Ţările Române întreţineau relaţii strânse, considerau Iaşul şi Bucureştiul bastioane ale credinţei ortodoxe şi ale artei bizantine şi, adeseori, vizitau Ţările Române sau se refugiau aici, mai ales în momente grele survenite după căderea Constantinopolului (1453). Credincioşii români, strânşi în jurul bisericii ortodoxe, întreţineau, prin ierarhi şi diplomaţi, strânse legături cu Constantinopolul, dar manifestau o atitudine de deschidere către Occident, sperând în ajutorul acestuia pentru eliberarea de sub jugul turcesc. Întrucât pericolul otoman se apropia tot mai mult, occidentul era interesat să cunoască situaţia reală a Ţărilor Române, deci şi a Moldovei. Din acest motiv, probabil, Academia din Berlin i-a cerut domnitorului Dimitrie Cantemir să realizeze o monografie a Moldovei, pe care acesta a terminat-o de scris, în limba latină, în 1716, intitulând-o Descriptio Moldaviae.
Este cunoscut faptul că prinţul Dimitrie Cantemir era apreciat de oamenii de ştiinţă ai timpului din Europa, fiind considerat un savant, istoric şi poliglot, care cunoştea, mai bine ca oricine, creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman. În acelaşi timp, el era apreciat şi ca strălucit muzician.
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea Moldova nu avea nici o şansă de victorie militară într-o eventuală confruntare cu Poarta otomană. Din acest motiv, unii domnitori, dar mai ales oameni de cultură, au căutat să apere interesele naţionale şi pe alte căi, anume, acordând atenţie dezvoltării cultural-spirituale. Astfel, la Iaşi s-au înfiinţat şcoli, cea mai reprezentativă pentru secolul al XVII-lea fiind celebra Academie Vasiliană, fondată în 1640, căreia domnitorul ctitor, Vasile Lupu, i-a donat şi un număr de cărţi importante, creând astfel embrionul primei biblioteci oficiale din Iaşi.
Cu timpul, numărul bibliotecilor din Iaşi a crescut, cea mai importantă din vremurile noastre fiind Biblioteca Centrală Universitară "M.Eminescu", care deţine un fond de peste două milioane de documente.
În această instituţie, cartea muzicală veche şi manuscrisele muzicale psaltice, aşa numitele psaltichii, constituie un sector valoros, la care apelează tot mai mulţi cercetători. Colecţia de manuscrise psaltice şi bizantine conţine aproximativ şaptezeci de asemenea lucrări, dintre care vom trece în revistă doar pe cele pe care le considerăm mai importante.
Lecţionarul evanghelic de la Iaşi constituie cel mai vechi document al bibliotecii, provenind din secolele XI-XII şi fiind scris în limba greacă cu unciale. Studiat de Vasile Gheorghiu (în 1940) şi de bizantinologul Grigore Panţiru (în deceniile 7-8 ale secolului nostru), acest manuscris păstrează o notaţie rudimentară numită ecfonetică, care servea la citirea solemnă în biserică a pericopelor biblice. Gasirea de către
Grigore Panţiru a unor soluţii plauzibile pentru descifrarea acestei notaţii a făcut vâlvă în Europa, impresionându-l pe savantul Egon Wellesz, care totuşi nu a acceptat explicaţiile şi ipotezele lui Panţiru.
Din secolele XIII-XIV există la Iaşi un stihirar foarte valoros, scris în notaţie mediobizantină (cota Ms.IV-39). În ţară mai există un singur manuscris de acest fel, la Biblioteca Academiei Române (cota Ms.953).
În perioada Renaşterii europene, în Moldova a apărut ca un reflex al acelei înfloriri generale, o vestită şcoală muzicală la Mănăstirea Putna (Suceava), care adurat aproape un secol, de la sfârşitul secolului al XV-lea până pe la 1570.
În colecţia Izvoare ale muzicii româneşti s-au publicat cântări din manuscrisele de la Putna prin grija Editurii muzicale şi a cercetătorilor Gheorghe Ciobanu, Marin Ionescu şi Titus Moisescu. Acesta din urmă a continuat cercetările, editând singur, în 1996, volumul Muzica bizantină în spaţiul românesc.
Copistul – caligraf Antonie, protopsalt la Putna şi urmaş al lui Evstatie, a terminat de scris în 1545 un manuscris muzical, păstrat la Biblioteca Centrală Universitară, având cota Ms.I-26. Acesta cuprinde 85 de cântări, din care 79 în limba greacă, câteva fiind compuse de românul Evstatie protopsaltul şi una singură de Domeţian Vlahul (Potirion Sotirias).
Pe paginile Ms.I-26 sunt făcute însemnări interesante: "Am scris eu, arhimandritul Veniamin, în oraşul Kameniţa, luni, aprilie 2, 1601 (7109), când au fost episcop Teodosie al Rădăuţilor cu domnul Io Constantin Voevod". Altă însemnare aparţine lui Mihail Kogălniceanu: "Psaltichie scrisă în 1545 de protopsaltul Putnei, Antonie".
Din secolul al XVII-lea provin, după Nicu Moldoveanu , Ms. III-86 şi III-96, iar după părerea noastră şi ms.gr. I-22 (Gramatică şi Anastasimatar de Elisei Sumeliotul, copist Anthonios).
În secolul următor, al XVIII-lea, când arta psaltichiei trecea printr-o perioadă de excese din punct de vedere ornamental, se observă şi o evidentă tendinţă de simplificare a notaţiei şi de schimbare a unor structuri muzicale vechi. Manuscrisele ieşene evidenţiază atât intenţia simplificatoare cât şi cea de ornamentare excesivă.
Iată principalele manuscrise din secolul al XVIII-lea de la Biblioteca Centrală Universitară, aşa cum le prezintă în ordine cronologică Nicu Moldoveanu : ms. gr. III-85 (1700-1703), ms. III-88 (l710), ms. III-87 (1772), ms. gr. III-89 (l794), ms. I-21, ms. I-24, ms. III-93, ms. III-95.
La începutul secolului al XIX-lea, se simte nevoia oficializării înnoirilor muzicale, apărute încă de la sfârşitul secolului trecut. Anul 1814 a venit să consacre în mod oficial noua sistimă, pe care, de fapt, practica o impusese încă de pe vremea lui Petru Lampadarie, Daniil protopsaltul sau Ioan protopsaltul. Concomitent cu aplicarea reformei hrisantice şi a noii sistime, la noi a continuat acţiunea de românizare a cântărilor, acestea primind în acest mod o haină nouă, modernizată. Apariţia la Viena a celor trei cărţi ale lui Macarie: Teoreticon, Anastasimatar şi Irmologhion înseamnă piatra de hotar de la care va pleca psaltichia românească în evoluţia sa ulterioară. Deşi un timp se mai menţin în practică şi neumele vechi, acţiunea se intensifică şi, peste puţin timp, situaţia se va schimba, nemaiscriindu-se psaltichii în sistima veche după 1830. În schimb, s-a scris un mare număr în notaţie hrisantică.
Din cele peste 70 de manuscrise de la Biblioteca Centrala Universitară "Mihai Eminescu", majoritatea sunt scrise în notaţie hrisantică. Este absolut necesar să evidenţiem aici faptul că, în aceste manuscrise, ponderea cântărilor în limba greacă slăbeşte şi se afirmă, firesc şi strălucit, creaţia muzicală bisericească în limba română, căreia îi fusese rezervat, în perioada fanariotă şi mai înainte, locul de cenuşăreasă muzicală în biserica naţională.
Manuscrisele de după legea secularizării averilor mănăstireşti, dată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, dovedesc încă un lucru interesant, şi anume că truditorii condeiului, copiştii români, parcă au uitat că în biserica română, timp de cinci secole, limbile oficiale au fost greaca şi slavona.
Iată unele din manuscrisele primei jumătăţi a veacului trecut, în care îşi fac apariţia nume de mari creatori români: Macarie ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu.
Ms. IV-93 reprezintă un antologhion scris la Mănăstirea Slatina în anul 1813 de către ierodiaconul Macarie în zilele domnitorului Scarlat Kalimah Voievod (foaia 139). Copistul a introdus, în afara cântărilor greceşti în notaţie neobizantină, şi trei cântări în limba română: anixandarele şi heruvicul lui Kir Iosif Monahul şi Lumină lină. Acestea, aşa cum sublinia bizantinologul Sebastian Barbu-Bucur, cel care a transcris Anixandarele lui Iosif în notaţie liniară, reprezintă cea de a doua etapă a românirii cântărilor . În ms. IV-93 mai apare şi o propedie în limba română, probabil prima de acest fel din Moldova, care prezintă asemănări cu cea a lui Filothei Sân Agăi Jipei (1713). A fost publicată în revista Byzantion, însoţită de un studiu şi consideraţii preliminare semnate de prof. dr. Gabriela Ocneanu . Cu toate aceste similitudini, nu se poate dovedi că ieromonahul Macarie de la Slatina ar fi preluat textul propediei de la Filothei.
Ms. III-98 reprezintă copia cărţii Introducere în teoria şi practica muzicală bisericească după metoda cea mai nouă (Eisagoghi eis tu theoretikon ke practikon tis musikis tin neoteron methodu, En Konstantinopoli, 1822, apriliu, 27). Copistul este Dumitru Papadopoulos din Hios, iar data copierii 1822. În afară de această copie, mai există o alta la Biblioteca Academiei Române, cota 761, tot în limba greacă, care a fost scrisă la Iaşi, în 1821, de către Teodor Gherasim şi având, de asemenea, ca autori pe Hrisant, Grigore protopsaltul şi Hurmuz Hartofilax. Acest manuscris a fost prezentat de Titus Moisescu în studiul Dascălul de cântări, Macarie (5). Ambele manuscrise dovedesc circulaţia în Ţările Române a ideilor reformatoare ale lui Hrisant, înainte ca Macarie să fi publicat Theoreticonul. Se ştie, de altfel, că Petru Efesiu publicase la Bucureşti cărţi de psaltichie în noua sistimă, încă din 1820. Alte manuscrise de la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, din secolul al XIX-lea sânt:
Ms. I-23 Liturghier muzical psaltic, copiat de către Gheorghe, ucenicul arhimandritului Dancu în satul Tămăneşti (Basarabia), în anul 1824.
Ms. IV-9, semnat de copistul Ioan Popa Praja, care prezintă alternativ, adesea antifonic şi bilingv, cântările pe stihuri: în limba greacă un stih, în româneşte următorul. Acest manuscris este menţionat de istoricul Constantin Erbiceanu în volumul Serbarea şcolară din Iaşi, redactat în colaborare cu Alexandru Xenopol.
Cele cinci manuscrise: Ms. III-83, Ms. III-79,Ms. III-78, Ms. II-32 şi Ms. II- 31 (Canoanele musichiei), povenind din şcoala muzicală de la Curtea de Argeş, cuprind o bună parte din opera lui Ghelasie Basarabeanu. Unele dinte acestea sunt autografe ale lui Ghelasie Basarabeanu, iar altele copii (Ms. III-78 şi Ms. III-79). Ele sunt deosebit de importante pentru cunoaşterea contribuţiei lui Ghelasie Basarabeanu la românirea cântărilor, problemă de care sa ocupat muzicologul Alexie Buzera.
Aşadar, recapitulând, la Biblioteca Centrală Universitară, există peste 70 de psaltichii: 30 având formatul III, 22 formatul II, 12 formatul I, 6 formatul V, 1 formatul VI. Ele acoperă toate epocile notaţiei muzicale bizantine, de la cea ecfonetică pâna la notaţia hrisantică, cu excepţia celei paleobizantine. Am evidenţiat o parte din manuscrisele bizantine şi psaltice de la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi din dorinţa de a le supune atenţiei cercetătorilor, având ferma convingere că numai după ce se vor studia aprofundat aceste documente, şi altele similare, şi după ce vor fi comparate cu cele din alte centre ale ţării, se va putea trece la elaborarea unei istorii veridice a muzicii bisericeşti de pe teritoriul României. Urmele trecutului, prezente la tot pasul în Iaşi şi în alte centre culturale, merită şi trebuie păstrate, descifrate şi interpretate în adevărata lumină a ştiinţei muzicii. Căci cine nu-şi cunoaşte trecutul, nu are viitor.
